În politica românească, există momente istorice. Și există momente în care realitatea bate discursul la o diferență de… 281 de voturi.
Moțiunea împotriva Guvernului condus de liberalul Ilie Bolojan a trecut „cu brio”, cu un vot record post-1989. Cu tot cu Partidul Național Liberal și Uniunea Salvați România în sală, premierul liberal a fost demis într-o atmosferă de consens rar întâlnită: aproape toată lumea a fost de acord că trebuie să plece.
Dar, cum se întâmplă adesea, în paralel cu realitatea matematică există și realitatea poetică.
Într-o postare demnă de un volum de metafore politice, senatorul de Argeș Mihai Coteț ne anunță că „lumina a fost aprinsă”. Nu e foarte clar unde – probabil nu în sala de vot, unde cifrele au arătat mai degrabă o pană generală de susținere.
Mai aflăm că „nu mai există ziduri suficient de înalte” în spatele cărora să se ascundă cineva. Aici, într-adevăr, trebuie să-i dăm dreptate: când votează 281 de parlamentari împotriva ta, zidurile devin opționale.
Cât despre ideea că fostul premier „a arătat că un om politic trebuie să fie un om de stat”, ea capătă o notă aproape experimentală: rar vezi un „om de stat” demonstrând asta printr-o demitere atât de categorică.
Discursul continuă cu refuzul unei colaborări cu Partidul Social Democrat și critica „stabilității” bazate pe compromisuri.
Finalul e și mai interesant: PNL ar avea doar două opțiuni – opoziție sau guvern minoritar cu același premier. După un vot atât de clar, pare că Parlamentul a oferit deja o a treia variantă: realitatea. Și anume aceea că Bolojan și PNL și-au bătut joc de români, iar moțiunea de cenzură a confirmat lipsa de performanță a unui premier umflat cu pompa propagandei, dar dezumflat de realitatea măsurilor absurde luate cât timp a fost la putere.
