Cei mai vechi locuitori ai României au găsit pe acest teritoriu condiții geomorfologice și climatologice mai multe decât prielnice pentru practicarea și dezvoltarea agriculturii în general. Raportându-ne la județul Argeș se poate afirma fără teamă de a face vreo eroare că pomicultura a reprezentat una dintre cele mai puternice ramuri ale agriculturii încă de pe vremea când merii, perii, piersicii sau cireșii creșteau liberi, în păduri, fără ca cineva să intervină în dezvoltarea lor. Iar agricultura era cartea norocoasă întotdeauna și strămoșii nostri știau asta, căci indiferent că era pace sau război, Decebal împarțea nobilimea în două tabere-una care să se ocupe de apărarea țării iar cealaltă de agricultură, semn că pe atunci conducătorii acestor ținuturi erau conștienți că ambele sectoare sunt de importanță strategică pentru poporul lor.
Și călătorii străini care au traversat Țările Române remarcau cu surprindere abundența și gustul desăvârșit al fructelor românești. De aici și până a-i descrie Herodot pe daci drept mari ‟iubitori de vin și de femei‟ nu a mai fost decât un pas, însă pe lângă vin una dintre cele mai vechi băuturi consumate de strămoșii nostri a fost un fel de jus obținut prin fermentarea merelor sau perelor, puternic vitaminizant care a dispărut încet, încet, odată cu introducerea pe scară largă a sucurilor obținute cu ajutorul coloranților artificiali, indulcitorilor sau potențiatorilor de arome. Livejul, căci așa se numea în limba româna cidrul francezilor, a fost alături de mied- o altă băutură slab alcolizată pe care dacii o preparau lăsând mierea să fermenteze și obținând astfel așa zisa băutură a zeilor- una dintre băuturile care nu lipseau din casa românului căci materie primă, de cea mai bună calitate exista și încă există din abundență. Despre livej însă nu mai știu decăt bătrânii satelor care își amintesc cu nostalgie de gustul dulce acidulat cu arome de mere coapte sau de pere care îi însoțea în lungile și geroasele ierni de altădată. Iar strămoșii nostri știau că iarna aveau nevoie de un aport de vitamine pe care îl găseau în băutura miraculoasă plină de vitamina C, potasiu și magneziu care le stimula sistemul imunitar. Din pacate, în ciuda abundenței fructelor au dispărut din viața românilor și livejul și vitaminizarea naturală. Străinii și-au păstrat acest obicei la fel de vechi ca și lumea căci originea acestei băuturi slab alcolizată, deși nu a putut fi stabilită cu exactitate, din scrieri și descoperiri arhelogice este fixată în antichitate. Ea exista de pe vremea grecilor antici care o denumeau sikera, o cunoșteau și romanii care îi spuneau sicera dar denumirea cunoscută până în zilele noastre și preluată de întreaga lumea, cidrul, a fost opera francezilor căci cuvântul cidru a fost atestat pentru prima dată între 1130 și 1140.
Dar cidrul nu este cu nimic diferit ca procedeu de obținere de livejul românesc. Se face tot din mere sau pere puse la fermentat, sigura diferență constând în faptul că noi am abandonat cursa pentru fabricarea lui deși pe piață cererea este în creștere si dispunem de soiuri superioare de meri și peri. Și deși Argeșul a fost și încă poate fi raiul pomilor fructiferi și ai viței de vie, ca o fatalitate aici nu se mai produce mare lucru. Vinul de Ștefănești aproape că iese și din amintirea oamenilor iar livejul nu mai există decât în vocabularul bătrânilor. Pe măsură ce noi ne pierdem produsele autentice străinii nu ratează nicio șansă de a profita de calitatea produselor românești. Așa se face că la Lerești, un scoțian, Alan Clark, a mirosit potențialul pomicol și calitatea fructelor și a readus în actualitate livejul căruia i-a spus, așa cum era de așteptat, cidru. Dacă noi ne-am uitat livejul iar fondurile europene ne sunt aproape străine, scoțianul de la Lerești a reușit în timp record să treacă granița cu cidrul său produs în Argeș și este abia la început. Așa mai dispare o tradiție autentic românească și odată cu ea o parte din identitatea națională.
