Prevederile Convenţiei garantează, prin art. 6, dreptul la un proces echitabil, însă nu reglementează admisibilitatea probelor că atare, materie ce ţine de dreptul intern.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu are sarcina de a se pronunţa în principiu asupra admisibilităţii unor forme de elemente de probă – cum ar fi probele obţinute în mod ilegal cu privire la dreptul intern, ci trebuie să examineze dacă procedura, inclusiv modul de obţinere a probelor, a fost echitabilă în ansamblu așa cum cere articolul 6 § 1 din Convenție.
Potrivit CEDO, nu pot fi folosite
Probele obținute prin rele tratamente asupra acuzatului sau martorilor
– Jalloh împotriva Germaniei (MC, nr. 54810/00)
– Gafgen împotriva Germaniei (MC, nr. 22978/05)
– Turbylev împotriva Rusiei (nr. 4722/09)
Utilizarea într-o procedură penală a unor elemente de probă obţinute printr-o măsură considerată contrară art. 3 ridică întotdeauna îndoieli serioase cu privire la echitatea procedurii, chiar dacă faptul că au fost admise ca probe nu a fost decisiv pentru condamnare.
Curtea a statuat că folosirea în acţiunea penală a unor declaraţii obţinute printr-o încălcare a art. 3 – fie că este calificată drept tortură, fie tratament inuman sau degradant – ca şi utilizarea unor mijloace de probă materiale adunate în urma unor acte de tortură privează în mod automat procedura de echitate în ansamblul său şi încalcă art. 6.
În cauza Jalloh împotriva Germaniei, Curtea notează că art. 3 din Convenţie consacră un drept absolut. Acest drept fiind absolut, nu ar putea fi pus în balanţă cu alte interese cum ar fi gravitatea infracţiunii ce face obiectul anchetei sau interesul general de a se efectua urmăriri penale efective. În caz contrar, acest caracter absolut ar fi afectat.
,Pentru Curte, nici protecţia vieţii umane nici o condamnare penală nu pot fi asigurate cu preţul unei puneri în pericol a protecţiei dreptului absolut de a nu se aplica rele tratamente interzise de art. 3; în caz contrar, am sacrifica aceste valori şi am discredita administrarea justiţiei.
Mărturisirea făcuta la primul interogatoriu la poliție, în lipsa avocatului
– Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36391/02)
– Turbylev împotriva Rusiei (nr. 4722/09)
– Borg împotriva Maltei (nr. 37537/13)
Pentru ca dreptul la un proces echitabil să rămână suficient de ”practic și efectiv”, articolul 6 § 1 cere, de regulă, ca accesul la un avocat să fie acordat de la prima interogare a bănuitului de către poliție, cu excepția cazului când se demonstrează, în lumina circumstanțelor specifice ale fiecărui caz, că există motive întemeiate de a restricționa acest drept. Chiar și în cazul în care motive întemeiate pot justifica în mod excepțional accesul la un avocat, această restricție – indiferent de justificare – nu trebuie să prejudicieze drepturile unui acuzat în temeiul articolului 6.
În jurisprudența sa, Curtea a statuat că drepturile de apărare vor fi, în principiu, iremediabil prejudiciate dacă declarațiile incriminatoare date pe durata interogării de către poliție, în lipsa accesului la un avocat, sunt folosite pentru a obţine o condamnare.
Probele obținute ca urmare a provocării din partea poliției
– Ramanauskas împotriva Lituaniei (MC, nr. 74420/01)
– Constantin și Stoian împotriva României (23782/06, 46629/06 )
– Morari împotriva Moldovei (nr. 65311/09)
Curtea a considerat că în cazul în care un acuzat susține că a fost provocat la săvîrșirea unei infracțiuni, instanțele judecătorești trebuie să examineze minuțios materialele dosarului, deoarece pentru a îndeplini cerința unui proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție toate probele obținute ca urmare a provocării de către poliție trebuie să fie excluse.
Incitarea la comiterea unei infracțiuni are loc atunci când agenții statului nu au un comportament pasiv, ci incită o persoană la comiterea unei infracţiuni, care altfel nu ar fi comis-o. Potrivit CEDO, nu reprezintă un comportament pasiv: (1) preluarea inițiativei de a contacta reclamantul, (2) propunerea repetată în pofida refuzului inițial, (3) încurajarea insistentă, (4) promisiunea unui câștig financiar de genul măririi prețului peste media de pe piață, (5) sau apelarea la compasiunea reclamantului.
CEDO a stabilit că, în cazul unei alegații rezonabile de provocare, sarcina probării faptului că provocarea nu a avut loc, revine autorităţilor. Potrivit CEDO, examinarea judiciară trebuie să includă: (1) motivele care au determinat operațiunea sub acoperire, (2) gradul de implicare al poliției în comiterea infracțiunii, (3) și natura oricărei incitări sau presiuni exercitate asupra reclamantului.
Pot fi folosite în măsura în care se coroborează cu alte probe interceptările telefonice efectuate în lipsa unui mandat legal, probele obținute în urma unei percheziții ce nu respectă standardul art. 8 din Convenție
– Schenk împotriva Elveţiei, (nr. 10862/84)
– Khan împotriva Regatului Unit, (nr. 35394/97)
– Dumitru Popescu împotriva României ( nr. 71525/01)
Curtea nu exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementărilor dreptului naţional.
Pentru a determina dacă utilizarea ca probe a unor informaţii obţinute cu încălcarea art. 8 a privat procesul în ansamblul său de caracterul echitabil prevăzut de art. 6, trebuie luate în considerare toate circumstanţele cauzei şi trebuie să se pună întrebarea în special dacă dreptul la apărare a fost respectat şi care sunt calitatea şi importanţa elementelor respective.
Pe de altă parte, Curtea a declarat că utilizarea unei înregistrări ilegale şi, pe deasupra, ca element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenţie, chiar şi atunci când acest mijloc de probă a fost obţinut cu încălcarea cerinţelor art. 8 din Convenţie.
În cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), reclamantul a invocat că sentinţa sa de condamnare s-a bazat, în principal, pe transcrierea convorbirilor sale telefonice, interceptate cu încălcarea legislaţiei naţionale şi a Convenţiei Europene. În motivarea sa, Curtea a notat că ilegalitatea ascultărilor convorbirilor telefonice invocată de reclamant în faţa judecătorilor naţionali se referea exclusiv la încălcarea prevederilor legale naţionale, ca urmare a lipsei autorizaţiei parchetului care să-l vizeze personal pe reclamant. Reclamantul nu a negat niciodată conţinutul înregistrărilor în litigiu şi nici nu le-a contestat autenticitatea, nici în faţa instanţelor naţionale şi nici măcar în faţa Curţii. În plus, înregistrările respective nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii judecătorilor, ci au fost coroborate cu alte mijloace de probă. [a se compara, cauza Beraru împotriva României (nr, 40107/04), unde Curtea a constatat că instanțele interne nu numai că și-au întemeiat hotărârile pe înregistrări cu o autenticitate contestată, dar nici nu au răspuns la argumentele reclamantului conform cărora nu i-au fost prezentate transcrierile și, prin urmare, nu le cunoștea conținutul]
