Construirea fără drept pe terenul altuia poate genera conflicte juridice complexe. Acestea necesită soluționare prin mijloace legale, fie că este vorba despre o eroare de bună-credință sau despre o acțiune deliberată. Codul civil reglementează această situație prin prevederi clare, stabilind drepturile și opțiunile proprietarului terenului.
Codul civil arată că orice construcție realizată pe un teren aparține, ca regulă, proprietarului acestuia. Se prezumă că lucrările au fost efectuate de proprietar, pe cheltuiala sa, dacă nu există probe contrare. Totuși, această regulă nu se aplică atunci când:
există un drept de superficie constituit în favoarea constructorului,
proprietarul terenului nu și-a intabulat dreptul de proprietate asupra construcției,
se aplică alte excepții prevăzute de lege.
Un element esențial în astfel de cazuri este stabilirea bunei sau relei-credințe a celui care a construit pe terenul altuia, potrivit legalbadger.org.
Diferența dintre bună-credință și rea-credință
Codul civil definește buna-credință ca fiind situația în care autorul construcției s-a bazat pe informațiile din cartea funciară și a avut convingerea legitimă că terenul îi aparține sau că are dreptul de a construi acolo. De exemplu, un constructor care a cumpărat terenul printr-un act juridic aparent valabil, dar care ulterior s-a dovedit nul, poate invoca buna-credință dacă nu știa despre viciul titlului său.
Pe de altă parte, rea-credința intervine atunci când o persoană construiește știind că terenul nu îi aparține sau nu respectă normele legale, cum ar fi lipsa unei autorizații de construire. În aceste situații, consecințele juridice sunt mai severe.
