De marți, 15 septembrie, instanțele din România vor repartiza dosarele după o capacitate de lucru stabilită în avans. Cauzele care depășesc plafonul nu vor fi respinse, ci vor aștepta să le vină rândul. Pentru omul care cere o hotărâre judecătorească, diferența dintre „respins” și „pus în așteptare” contează juridic. Timpul pierdut contează la fel de mult.
În primul an, norma unui judecător de judecătorie va fi de 576 de dosare anual.
La o instanță cu patru judecători, asta înseamnă 2.304 dosare pe an, adică aproximativ șase repartizate pe zi.
Dacă intră șapte, unul așteaptă. Dacă și a doua zi intră tot șapte, coada crește.
Există excepții.
Ordinele de protecție trebuie repartizate imediat, chiar dacă depășesc plafonul.
Depășirea se scade însă din capacitatea zilelor următoare.
Alte cauze, precum încuviințările de executare silită, sunt repartizate peste normă, fără să o consume.
Plafonul din primul an este dublul capacității de referință calculate prin raportare la media europeană.
În al doilea an va coborî la o dată și jumătate acea medie, iar din al treilea va ajunge la nivelul ei:
288 de dosare anual pentru un judecător de judecătorie, 192 pentru unul de tribunal și 119 pentru unul de curte de apel.
Explicația invocată pentru schimbare este serioasă:
între 2020 și 2024, numărul cauzelor nou-intrate a crescut cu peste 27%, în timp ce schemele de judecători și grefieri au rămas aproximativ aceleași.
Un judecător nu poate primi la nesfârșit dosare și produce, la comandă, mai multe ore într-o zi.
Normarea face vizibilă o limită reală a sistemului. Nu rezolvă însă ce se întâmplă când dosarele intră mai repede decât pot fi repartizate.
Dacă acest dezechilibru persistă, lista de așteptare va crește, iar întârzierea se va muta la începutul procesului.
Pe hârtie, Justiția își calculează capacitatea. În viața omului care așteaptă o soluție, ceasul merge mai departe.
Și dosarele care trebuie târâite până la prescripție?
Pentru un dosar penal aproape de prescripție, lista de așteptare poate însemna timp pierdut înainte să ajungă la judecător.
Riscul este ca întârzierile existente să se adune cu cele de la repartizare, iar apoi apărarea să folosească cereri de amânare, excepții procedurale și contestații pentru a câștiga timp.
Sunt riscuri plauzibile, nu dovezi că noul mecanism a fost creat pentru „albirea” cuiva.
Tocmai de aceea trebuie urmărite public dosarele rămase la coadă, cât așteaptă și câte se apropie de prescripție.
