De-acum, în cazul divorțului, numele din timpul căsătoriei poate fi păstrat și fără acordul fostului soț
Păstrarea numelui dobândit în timpul căsătoriei după divorț a devenit o decizie strict personală, necondiționată de acordul fostului partener sau de aprobarea instanței. O lege recentă care a modificat Codul civil a transformat această alegere într-o manifestare de voință unilaterală, fiind invocat dreptul fundamental la identitate, protejarea vieții profesionale și alinierea legislației naționale la standardele și jurisprudența europeană.
Legea 57/2026 a modificat recent Codul civil, scopul ei fiind de a reglementa diferit efectele juridice ale divorțului asupra numelor purtate de cei doi foști soți.
Astfel, de-acum, la desfacerea căsătoriei, fiecare dintre soți poate alege să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei sau să revină la numele purtat anterior, instanța urmând să ia act de această manifestare de voință unilaterală. Noțiunea de „înțelegere” a fost înlocuită cu „manifestare de voință”, accentuând caracterul necondiționat al deciziei.
Mai mult, dacă soții nu fac nici o alegere, fiecare dintre foștii soți păstrează, în mod automat, numele purtat în timpul căsătoriei. Această nouă abordare are impact și asupra procedurilor necontencioase, deoarece se elimină consensul cu privire la nume ca o condiție pentru a urma procedura de desfacere a căsătoriei în fața notarului public sau a ofițerului de stare civilă.
Astfel, prevederile referitoare la nume stipulează acum că „(1) la desfacerea căsătoriei prin divorţ, fiecare dintre soţi poate alege să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei sau să revină la numele purtat anterior. Instanţa ia act de această manifestare de voinţă prin hotărârea de divorţ.
(2) Dacă soţii nu aleg numele pe care îl vor purta după divorţ, fiecare dintre foştii soţi va păstra numele purtat în timpul căsătoriei”.
Anterior, Codul civil prevedea că, în lipsa unui consens cu privire la numele ce urma a fi păstrat după divorț, soțului care dorea menținerea numelui dobândit în timpul căsătoriei îi revenea sarcina de a proba motivele temeinice care justificau această solicitare, urmând ca instanța să analizeze temeinicia solicitării, care trebuia motivată de un interes legitim serios.
